Într-o seară, aproape de asfinţitul soarelui, pe când meşterul se afla la un iarmaroc îndepărtat, după potcoave de aur şi argint, sosi o făptură ciudată, de pe altă lume parcă, şi care, spre mirarea băiatului, începu să vorbească în grai omenesc.

– Ehei, de mult n-am mai dat pe aici. Unde-i meşterul?

– Nu-i acasă. Dar ce ai cu el? Pe băiat, cât pe ce să-l pufnească râsul. Nu avea nicio asemănare cu caii, dar cum ucenicul era isteţ, pricepu că sluţenia aceea burduhănoasă, cu picioare lungi şi subţiri ca aţa, nu putea fi decât puricele năzdrăvan despre care pomenise într-una din zile meşterul său.

– Nu cumva eşti puricele năzdrăvan?

– Da, eu sunt.

– Purice n-am potcovit încă, dar cred că nu-i chiar aşa de greu…

– Dar nici uşor. Fiecare potcoavă trebuie să aibă nouăzeci şi nouă ocale de fier. Numai aşa mă simt uşor şi pot zbura în slava cerului ca să aduc poveşti.

Când auzi ucenicul despre ce-i vorba, făcu ochii mari şi un gând năstruşnic îi veni în minte.

– Fii fără grijă, te potcovesc îndată.

Aţâţă focul, umflă foalele, care prinseră să se vaite şi să sufle în cărbuni. Pe dată vatra se lumină de jăratic, iar fierul se înroşi.

Apucă apoi ciocanul şi începu să bată zdravăn, de se umplu toată potcovăria cu scântei de aur, spre mirarea puricelui năzdrăvan.

(Călin Gruia - Izvorul fermecat)