Era o zi caldă de la începutul lui septembrie. Nori mari și albi rătăceau pe cerul albastru, purtați de vânt. Val intră plin de voioșie în pădure și hoinări vreme îndelungată pe cărarea moale așternută cu ceteră, la umbra verde și adâncă a frunzișului, privind la răstimpuri trunchiurile groase ale copacilor, de pe care se prelungea, aurie, rășina. Colindă astfel fără țintă, cântând și fluierând, până ce se împiedică din nebăgare de seamă de o buturugă aflată de-a curmezișul potecii.

- Te rog să fii mai atent, era să mă calci pe lăbuță, rosti buturuga cu glas somnoros.

Val tresări uimit și se dădu un pas înapoi. Ce fel de buturugă era aceea care vorbea și se lăuda că are lăbuțe? Băiatul se frecă la ochi și privi din nou buturuga. Aceasta se mișcă ușurel spre el.

- Nu te teme, nu mușc. Broaștele-țestoase nu au obiceiul să muște copiii.

- O broască-țestoasă? șopti Val, apropiindu-se.

De aproape se vedeau limpede plăcile carapacei, dure și mari cât nişte farfurii, precum şi capul cenuşiu, bălțat cu pete galbene al straniei făpturi.

- O broască-țestoasă vorbitoare? adăugă el, mai mult uluit decât speriat.

- Nu trebuie să te miri atât. E drept că suntem un soi rar şi nu ne arătăm oricui, dar din când în când se-ntâmplă să ne lăsăm descoperite. Pe tine te-am mai văzut pe-aici şi te cunosc, ești Val. Mai toate animalele din pădure te ştiu și se bucură când te zăresc. Ai inimă bună.

- Dar pe tine cum te cheamă? întrebă Val, fără să ştie de ce roșește.

- Mă cheamă Malila şi am o sută douăzeci și şapte de ani. Pe lângă că vorbesc, pot să zbor, să cos şi să fac versuri pe loc.

- Poți să zbori?

Băiatul făcu ochii cât cepele. Asta era prea de tot! Cusutul şi versurile nu-l impresionaseră cine ştie ce, însă faptul că Malila putea să zboare era ceva cu adevărat nemaipomenit!

La început, Val nu prea pricepu cuvintele poeziei pe care le rostise Malila, însă, după o clipă de gândire, întrebă plin de speranţă:

- Cetatea Sufletelor? Aşadar există cu adevărat? Fraţii tăi se află acolo?

- De unde ştii tu de cetatea asta?

Acum era rândul Malilei să fie uimită.

- Acolo se află şi bunicul meu, care a plecat de-acasă acum un an şi nu s-a mai întors.

- Micuţule, din Cetatea Sufletelor nimeni nu se mai întoarce!

- Ştiu, aşa zic şi părinţii mei, dar eu trebuie neapărat să ajung acolo şi să-l văd, ba chiar, dacă vrea, să-l aduc înapoi, acasă.

(Ana Alfianu, Val şi Cetatea Sufletelor)